Revolutia mea

Amintiri despre Revolutia mea 1989

Jeni Mateescu

16 dec 1989, sambata seara, dupa orele 23, Piata Dacia, etajul 2

Le-am scris intr-un suflet, asa cum mi-au revenit in minte si inima, dupa 25 de ani.  Unele amintiri sunt diluate , altele neclare, multe s-au pierdut luate de valurile timpului.

Am inchis cartea si am plecat in dormitor. Mihai era plecat, cu treburi, la un unchi.
La etajul unu, era o petrecere zgomotoasa cu copii,  petrecere cu muzica pusa la maximum de volum al unui casetofon plasat pe pervazul unei ferestre deschise. Una din fetite isi aniversa ziua de nastere.
Incercam sa adorm ascunsa sub plapuma, cand usa de la intrare a fost data de perete si a aparut Mihai  extrem de agitat, gafaind si strigand ceva fara noima: a inceput, a inceput.
Pe drumul spre casa, venind din centrul orasului, la fiecare intersectie erau camioane militare cu prelata si soldati care culegeau cu forta toti trecatorii, aruncandu-i in camion.
De ce, l-am intrebat terifiata.
Nu stia, dar se auzeau valuri de voci care strigau jos Ceausescu. Nu vazuse multimea, credea ca e in cartierul nostru, undeva pe bv Ghe Lazar.
Cum ai scapat sa nu te aresteze si pe tine ?
Am inceput sa alerg si, probabil, imbracat in haina de piele model Parker, paream ca sunt o persoana de-a lor in misiune. Nu stiu, nu stiu, am alergat foarte repede.
Tremuram de emotie si de frig, intr-o camasa de noapte transparenta si nepotrivita pentru iernile ceausiste, dar asa a fost modelul meu preferat de somn, in toti anii, oricat de frigurosi au fost.
In timp ce ii ascultam povestea, au inceput sa razbata tot mai clar vuietele unei multimi care se apropia de strada noastra, o strada linistita, umbrita de tei, foarte scurta, de numai trei blocuri.
Am iesit pe balcon, vecinii din bloc si cei de vis a vis au facut la fel, toate luminile erau aprinse, stateam in camasi de noapte si pijamale, cu toti amutiti de emotie, paralizati, urmarind strada.
O multime de oameni, cateva mii, strigau « jos ceausescu » si ne chemau « romani veniti cu noi ».
Mihai  a adus cateva ziare si le-a dat foc strigand «Traiasca Romania Mare ! ».
Hai imbraca-te sa plecam si noi. L-a sunat pe varul sau, care locuia in apropiere, sa vina cu noi, sa ne alaturam multimii, care intre timp traversase strada si se mai auzeau doar strigatele.
Unde ? Nu stiam, dar era nevoie de noi.
Asteptandu-l pe varul nostru, urmaream strada. In capatul ei erau trei camioane militare si zeci de soldati.
Copiii petrecareti de la etajul unu au fost trimisi acasa de mama speriata, numai ca soldatii i-au primit cu bratele deschise si i-au aruncat intr-un camion. N-a contat nici un argument, nici varsta copiilor, toti erau minori, nici plasetele, nici strigatele nimic.
Varul nostru nu a mai ajuns, l-am sunat inutil pentru ca fusese  arestat la primul colt de strada.
Nu am iesit din casa fiindca nu aveam alt drum decat spre camionul soldatilor.
Vuietul multimii s-a oprit si s-a lasat o liniste mormantala intrerupta de comenzile soldatesti si unele tipete de protest sau de ajutor, venite de undeva din noapte.
Dupa vreo doua ore, camioanele au plecat din intersectie, lasand in urma o teama de ceva foarte rau, nedefinit. O  noapte neagra, ranita.
Mai mult de jumatate din multime a fost arestata si aruncata in camioanele militare.
Am ramas incremeniti, pe canapea, pana dimineata.

Jeni Mateescu

17 decembrie 1989
Piata Maria, Magazinul Bega, hotel Continental, Clinicile Noi, strada Ungureanu

Dimineata unei nopti chinuite a venit luminoasa si insorita.
Am sunat la varul nostru disparut fara explicatii, sperand intr-o minune, dar telefonul a ramas fara raspuns. Am sunat cativa prieteni de la care am cules informatii contradictorii.
Unii nu stiau nimic si aveau planuri de duminica, altii aflasera de marsul nocturn de protest si de faptul ca au disparut oameni, arestati desigur, in urma protestului, sau arestati ca erau intamplator pe strada.
Am plecat de acasa spre centrul orasului, cautand raspunsuri.
Pe strada erau siruri de oameni grabiti, cu o directie precisa, catre Piata Maria, unde era adunata lumea. De ce si cum, nimeni nu voia sa vorbeasca.
Am luat troleibusul pana la Opera si de acolo, am intrat intr-un puhoi de oameni care se grabea, intr-o ciudata liniste, catre Catedrala. Imediat dupa pod, mijlocul strazii era blocat de siruri de militieni cu scuturi transparente, casti si bastoane la vedere. Era prima data ca vedeam un echipament de scutieri din filmele americane. Am fost obligati sa ne ingramadim pe trotuarul drept, insa nu am fost opriti, asa ca paseam cu incetinitorul uitandu-ne spre ceea ce parea sa fie nucleul generator al desfasurarii de forte militienesti. Pe mijlocul strazii, chiar pe liniile de tramvai, cateva persoane, poate vreo patru-cinci, filmau multimea ingramadita dar in miscare dinspre pod spre Piata Kuttl. Din doua camione incarcate cu geamuri, parcate in spatiul protejat de scutieri, muncitorii descarcau foi mari si se pregateau sa le monteze, vizibil incomodati de trecerea noastra. Toate vitrinile magazinelor erau tandari : o alimentara, o croitorie, o ceasornicarie, o mica vitrina cu un bust imbracat in rochie de mireasa, un lacto-bar, un studio foto.
Eram o multime tacuta, dar intrigata de militieni, de cei care ne filmau, eram cateva mii, intr-un mars lent ca un suvoi de murmure. Dupa socul initial, lumea a inceput sa vorbeasca, sa spuna fiecare ce stie, ce a vazut, sa-si dea cu pararea. Una din pareri era ca trebuie sa plecam din zona controlata de militie si sa ne ducem catre alte zone libere, unde vor veni si cei care au demonstrat noaptea. Ne-am intors si ne-am indreptat catre Piata Libertatii, de unde se auzeau vociferari amestecate. Ne-am grabit spre magazinul Bega, unde mii de oameni blocau tot bulevardul intre hotelul Continental si cladirea vechiului bazar, o autoservire si cladirea Policlinicii 3. In dreptul judetenei de partid se ridicau flacari uriase si trombe de fum negru din cateva tancuri (am aflat ulterior ca erau trei). Un tanc a luat razant multimea dintre magazinul Bega si hotel. Grupuri compacte de militieni si soldati erau intercalate cu multimea care se inmultea cu fiecare secunda, ocupand practic bulevardul. Militienii, soldatii, tancul, comenzile sacadate de a ocupa si bloca accesul catre centrul partidului, intimidau si opreau inaintarea.

Jeni Mateescu

Curajosii strigau lozinci de imbarbatare nemaiauzite pana atunci: jos ceausescu, jos comunismul, nu va fie frica.
Nu puteam urmari toate miscarile, eram impinsi catre centrul intersectiei. Militienii si soldatii au reusit sa blocheze accesul catre cladirea judetenei, blocand si o parte din oameni in spatele lor. S-a spus ca o parte din ei au fost arestati.
Se intrevedea blocarea intregii intersectii, facand imposibila trecerea dintr-o parte in alta, moment in care Mihai  s-a decis sa profite de situatie si sa plece la Spitalul Judetean, sa-si caute varul disparut. Spera ca a fost ranit si nicidecum arestat. Ne-am dat intalnire acasa si ne-am despartit. Dupa blocada intersectiei am ramas intre policlinica si autoservire. Familii cu copii, unii cu copii in carucioare, copii mai mari fara parintii, eu cu copilul meu de mana, ne uitam unii la altii nestiind ce sa facem. Dincolo de zidul de soldatii se auzeau sporadic tipete, lozinci, incurajari. Era ora pranzului, era cald, soare, o zi incredibila de decembrie. Era atat de frumos.
Un barbat inalt, solid, cu o haina lunga de piele, usor recognoscibila ca uniforma de securist, a trecut printre noi si ne-a spus foarte ferm : luati-va copiii si plecati de aici, acum.
Surprinsi, am ramas nemiscati, neintelegand iminenta pericolului. Oricum, tot ce se intampla in jurul nostru parea ireal si greu de constientizat. Nu eram pregatiti sa reactionam firesc si logic.
Securistul binevoitor s-a oprit si a atrigat cu putere: luati-va copiii si plecati daca nu vreti sa pateasca ceva. Abia atunci, ne-am gandit ca e posibil sa se intample ceva rau si multi ne-am indepartat spre singura cale libera, spre Bastion.
Ne-am urcat in ultimul troleibuz care a circulat in ziua de 17 decembrie.
Mihai  s-a intors cu vesti proaste, dupa ce ocolise jumatate de oras ca sa ajunga acasa. Orasul era ocupat de armata, erau baricade peste tot, lumea se aduna tot mai hotarata in centrul orasului.
Am dus copilul la o prietena si am plecat spre centru.
Nu aveam nici cea mai mica idee ce o sa facem, dar, la fel ca ceilalti, credeam ca trebuie sa ne alaturam unei forte care se opune regimului, sa punem umarul, sa fim acolo.
Pe la orele cinci, era inca lumina, am ajuns in dreptul spitalului Clinicile Noi, unde am avut primul soc. Trei oameni impuscati erau carati in mare graba spre spital, infasurati in paturi.
Cum adica impuscati, cine i-a impuscat ? ne intrebam stupefiati.
A deci, ne impusca daca ne apropiem !
Mihai  ma tinea strans de mana  si inaintam incet pe srada Ungureanu, printre ceilalti. Se auzeau impuscaturi, dar nu vedeam de unde se trage. Am ajuns pana la cativa pasi de intersectia cu Eugeniu de Savoia si am ramas in primele randuri. In fata noastra, la capatul strazii, un baraj din saci si in spatele lor soldati cu pustile la ochi, trageau spre noi.
Nu va fie frica, au gloante oarbe, nu va frica, sa mergem la ei, striga cineva, incurajandu-ne.
Am mai facut doi pasi. Deodata, femeia de langa mine, lipita de umarul stang, s-a prabusit la picioarele mele, tipand dureros: m-a impuscat in genunchi, m-au impuscat.
M-am aplecat spre ea, paltonul se imbibase cu sange, isi tinea palmele intr-un fel ciudat peste picior si tipa de durere cu capul intr-o parte, cazut peste un fular verde. Toti ne-am precipat, cineva a luat-o in brate ajutat de ceilati si s-au retras in graba, spre spital.
Au gloante adevarate, ne impusca.
In cateva secunde, un alt urlet de durere venea din fata mea.
Teama, groaza nascuta din imaginea femeii impuscate, tipetele de durere din jur, toate mi-au slabit curajul si am clacat, fara eroism, intr-un atac de panica.
Mihai  m-a luat cu forta si m-a tarat pana la gardul bisericii.  M-a sprijinit de parapet si m-a tinut strans in brate, domolindu-mi spaima si groaza. Am hohotit de plans, tremurand ca varga, bolborosind intrebarea de ce, de ce , de ce.
Nu mai stiu cata vreme am agonizat in neputinta mea de fiinta panicata si fricoasa.
Dupa vreo trei ore, Mihai  mi-a spus, hai sa mergem acasa, nu putem sa ne luptam cu ei cu mainile goale.
Cu mintea golita de orice ratiune, cu sufletul ravasit, cu inima pierduta, cu picioarele neputincioase, aproape tarandu-ma, am ajuns acasa.
N-am fost martorul masacrului care a urmat si care a fost oprit de ploaia torentiala, teribila, care a spalat sangele ranitilor martiri.

PS Nu am fotografii din acele zile.