Amintiri despre un pelerinaj

Cu drag si recunostinta,  bunicii mele Iconia.

Biserica suspendata, Cairo

Bunica pregatea un pelerinaj la o manastire situata departe de satul ei. Era nemultumita de modalitatea moderna de pelerinaj cu trenul,  dar cei peste 100 de km erau prea mult pentru batranetile ei. Batranetea si distanta au hotarat plecarea in calatorie cu trenul.

Pregatirile erau meticuloase si emotionante. Dezaprobarea bunicului era evidenta, dar bunica avea un argument serios in faptul ca nu aveam o educatie in spiritul credintei in Dumnezeu, argument la care bunicul nu se putea impotrivi fara sa pacatuiasca.

Ne-am intalnit la gara, cu doua ore inainte de plecarea trenului ca sa fim siguri ca toata lumea ajunge la timp.
Grupul de pelerini era format din bunici ca a mea si nepoti ca mine, unii chiar mai mici. Batranele erau fericite. Multe dintre ele nu plecasera niciodata mai departe de satul vecin asa ca acest drum era o experienta noua, un fel de aventura.
Bucuria plecarii era mai puternica decat piosenia necesara unui demers atat de serios iar bunicile vorbeau agitate despre te miri ce fleacuri, se foiau de colo-colo, numarau bagajele, enumerau felurile de mancare pentru drum, povesteau lucruri lumesti, strigau la ceata de copii nerabdatoare si pusa pe harta si  privea in zare, de-a lungul sinelor de tren. Eram sfatuiti sa fim cuminti si ascultatori, sa ne tinem de mina, sa avem grija cum ne urcam in tren, sa nu ne batem si mai ales sa nu ne murdarim hainele.
Bagajele au fost insiruite de-a lungul peronului, impiegatul le-a spus ca e prea devreme, mai aveam de asteptat o ora.

Satul de campie banateana

La biserica din satul bunicilor veneau doar batrani si copii. Familiile tinere se mutasera la oras.
Sentimentele mele fata de ritualul bunicii din fiecare duminica erau confuze. Imi placea sa privesc picturile de pe peretii bisericii, icoanele la care trebuia sa ma rog si sa-mi fac cruce, candelabrele imense atarnate de tavan, scaunele imparatesti si mirosul de tamiie. Ma plictiseam destul de repede si incepeam sa ma foiesc, sa-mi mut echilibrul de pe un picior pe altul, sa casc, sa privesc deseori spre iesire, dar nu indrazneam sa plec fara asentimentul bunicii. Ma sfatuia sa fiu atenta la cantarile si predica preotului. Era important pentru ea sa inteleg cate ceva din rosturile slujbei de duminica.

Plecarea la manastire era o sansa sa se intimple un miracol cu mine si sa capat un dar despre bucuria credintei in Dumnezeu. Emotia bunicii pentru acest drum era dublata de bucuria nedisimulata a plecarii  intr-un loc drag sufletului ei.
Trenul a venit, in cele din urma, la timp, doar noua ni s-a parut o eternitate.

Un tren fara locomotiva cu patru vagoane, ceva nou, inventat pentru navetistii din comunele insiruite de-a lungului drumului spre oras.
Impiegatul a asteptat sa fim toti in vagoane si a fluierat lung.
Trenul de navetisti mirosea a tutun, miros normal pentru un imperiu al barbatilor.
Nu deranja pe nimeni cu atat mai putin pe noi si pe bunicile noastre obisnuite cu suprematia masculina din familie.

Anba Bishoi Monastery

Barbatul din familia traditionala

Barbatul a fost ales de Dumnezeu sa fie seful casei iar randuiala divina nu putea fi nesocotita. Se plingeau, uneori,  de comportamentul urat al sotilor dar in soapta si nu oricui caci era rusinos sa te plangi si pacat sa invoci nedreptatea divina. Sotii trebuiau iertati si bunicile aveau pregatite rugaciuni pentru iertarea pacatelor savarsite de barbatii familiei.

Calatoria cu trenul navetistilor

Cosurile cu mancare si traistele cu haine au fost aranjate printre picioarele noastre, bunicile s-au inchinat, si-au facut cruce, ne-am asezat inghesuiti pe bancile de lemn, fericiti ca trenul a plecat cu noi toti. Copii voiau sa stea la fereastra, dar corul de proteste venit din partea bunicilor ne-a anuntat ca nu e o idee buna. Era greu sa ne rearanjam si sa nu pierdem din vedere propiile bagaje. Cei mai scunzi dintre copii s-au urcat cu piciorele pe bagaje, altii s-au asezat in poala cuiva cu loc la fereastra, altii, ramasi in picioare pe culoar,  au inceput sa planga furiosi si sa dea din picioare.  Ceilalti, mai norocosi, erau lipiti, deja, cu nasurile de geamurile afumate.
Cand a venit controlorul de bilete, o persoana recunoscuta ca fiind dintr-un sat vecin, au inceput discutiile despre incredere si respectul fata de batraneti. Banii si bileletele de tren stateau legati in batiste, care batiste erau puse la loc sigur printre fustele largi ale bunicilor. Pretentia controlorului era un deranj inutil de vreme ce toata lumea avea bilet pus la loc sigur. In plus, noi stateam infundati in poalele lor si nu voiam sa ne ridicam. Argumentul controlorului era indreptatit, acceptau bunicile noastre, dar nu aici pe teritoriul satelor in care s-au nascut toate. Unul de-al lor trebuia sa aiba incredere in cuvintul lor de femei batrane cu frica lui Dumnezeu, care mergeau la manastire si deci nu puteau pacatui mintind. Biletele odata scoase din locul lor sigur, se puteau pierde si necazul ar fi fost mare in trenul urmator unde erau obligate sa-si arate biletele de vreme ce controlorul nu ne cunostea si nici nu le putea crede pe cuvint.
Omul a renuntat la ideea perforarii biletelor si toata lumea a rasuflat usurata.

Simboluri crestine, Old Cairo

Garile s-au perindat repede, vagoanele au devenit ticsite de barbati navetisti catre oras. In vagon, atmosfera devenise insuportabila, doar mainile jucatorilor de saisezisise taiau aerul provocand mici suioare de racoare.
Inaintea coboririi din tren, s-a produs o emotie greu de suportat.
Am coborat grabiti pe peron, ajutandu-ne unii pe altii. O mare de oameni curgea in toate partile, uimind si provocand deruta printre noi. Incotro sa ne ducem, cine sa ne indrume?

Emotia pelerinilor in gara  la Timisoara

Cineva s-a oprit sa intrebe un ceferist unde e trenul nostru. Era aproape.
Copiii mici se tineau de poalele bunicilor, eu aveam un cos cu mancare, bunica spunea tatal nostru in soapta si toti ne tineam in sir dupa primele babe mai sprintene si mai curajoase.
Trenul cu care urma sa plecam era unul adevarat, cu o locomotiva uriasa, neagra si cu multe vagoane.
Doamne ajuta sa gasim loc, sa stam asezati, spuneau bunicile. Trenul era plin de navestiti.
Navetistii isi balansau plasele cu mincare si  priveau curiosi grupul de batrane cu bagaje multe si copii galagiosi.
Vagonul era impartit in compartimente si a trebuit sa ne despartim ingrijorati, unii de altii. Navetistii au asezat bagaje la locul lor.
Bunicile au spus iar doamne ajuta si-au facut cruce, bine ca suntem in tren, stati cuminti si nu va plimbati pe afara sa nu va pierdem in lumea asta multa. S-au facut repetitii cu cei mici, care au fost obligati sa-si aminteasca numele, numele bunicii, a satului nostru si numele manastirii, ca sa fim siguri ca nu ne pierdem si, doamne fereste, sa se intample vreo nenorocire.
Unora li s-a facut foame si navetistii au trebuit sa coboare cosurile cu mancare. Bunicile le-au oferit si lor cate ceva din mancarurile pregatite de drum, am mancat toti, s-au pus cosurile la loc si au inceput intrebarile despre pelerinajul nostru. Bunica a aflat tot ce se putea despre manastire de la cei care locuiau pe aproape.

Stateam tacuta si priveam pe fereastra lungindu-mi gatul. Locurile de la fereastra erau ocupate de navetisti. I-am spus bunicii la ureche ca as vrea sa schimb locul, dar m-a refuzat, nu se cadea sa deranjam oameni asa de amabili pentru fleacuri si era convinsa ca puteam sa vad foarte bine si de la locul meu. M-am imbnufnat. Vecinul nostru a inteles ca moftul unui copil putea fi acceptat si am facut schimb de locuri.
Eram fericita cand gara in care ne opream era pe partea ferestrei mele. Imi placea sa privesc oamenii, sa deduc ce vorbesc.
Am adormit lipita de fereastra si m-am trezit cand a venit controlorul.
Biletele la control si a ramas in dreptul usii asteptind bileletele bunicilor caci pe navetisti ii cunostea si nu n-avea nevoie sa-i verifice. Bunica s-a ridicat in picioare, si-a dat deoparte sortul neagru si din saculetul legat la brau a scos batista cu bani si bilete. A dezlegat batista, a despaturit banii si au iesit la iveala cele doua bilete galbene, platite pana la destinatie.
Domnule, cand ajungem la manastire, fii bun si vino sa ne anunti.
Mai aveti, stati linistita!

Bunica mea, Iconia

Bunicii ii placea sa vorbeasca cu oameni necunoscuti, sa stie lucruri noi, ea, neumblata prin lume adora sa auda povesti noi despre locuri si intimplari si oamenii intimplarilor. Acasa, bunicul citea zilnic cu voce tare, noutatile din  zeitung si comenta patimas toate referirile la succesele noii ere socialiste. Bunica nu spunea niciodata nimic. Isi vedea de treburile ei. Era obisnuita cu protestele bunicului. Si ea era nefericita, dar trecusera prea multi ani ca sa mai spere la o revenire la normalitate.
Am coborit si am facut drumul pana la manastire pe jos. Eram obositi si flamanzi, cativa au cerut insistent o pauza de masa, dar bunicile au decis ca o mica penitenta e absolut necesara pentru scopul calatoriei noastre.
Nu stiu cati kilometri am facut pana la marginea orasului dar stiu ca foamea ne-a facut sa ne uram bunicile si sa nu ne pese de loc de pacatele lor si ale noastre. Am ajuns epuizati. In jurul manastirii erau sute de pelerini veniti de departe.

Manastirea

Bunicile s-au dus sa se inchine la icoane, multumind pentru generozitatea celui de sus de-a fi ajuns cu bine, ce-i drept murdari, flaminzi si obositi dar cu bine, ziceau ele. Cu noi a ramas una din bunici sa ne hraneasca pe  fiecare cu ce gaseste prin propriile cosuri.
Se insera si cativa copii au adormit pe  iarba.
Unde vom dormi? am intrebat.
N-am venit aici ca sa dormim, ne-au raspuns ele, am venit ca sa veghem, sa ne rugam si sa imbunam pe domnul.
Noptile de august, la munte sunt mult mai racoroase decat in satele voastre de campie, le-au spus babelor noastre alte babe mai putin zeloase, trebuie sa adopostiti copii.
Am dormit pe culoarele acareturilor manastirii asa imbracati cum eram. Unii, mai nerusinati, au sforait.
Cum sa adormi nepasator intr-un loc sfint cand imprejurul tau se fac cantari si rugaciuni pentru slava cerului, iertarea pacatelor si sanatatea tuturor,  s-au intrebat retoric babele din jurul nerusinatului.

Oameni si oameni a zis bunica.

O zi la manastire

A doua zi, printre pomii din livada manasatirii,  au aparut vanzatori ambulanti cu tarabele lor de fleacuri pentru cheltuit banii: mingi din hartie colorata umplute cu rumegus, ochelari de soare din carton, fluiere si trompete din tabla, lanturi, inele cu sticla colorata, acadele, cosuri impletite si papusi de carpa cu cap din carton presat. Copii au asaltat rezervele de bani din batistele bunicilor si au dat navala la tarabe cheltuind tot ce primisera. Majoritatea copiilor se miorlaia pentru o suplimentare de fonduri, rugaminti ramase in mare parte nesatisfacute. Bunicile aveau nevoie de bani pentru luminari, acatiste, donatii pentru manastire si, evident, de o rezerva pentru drumul de intoarcere, cand nu stii ce se poate intampla.

Prevederea este mama intelepciunii, mai ales la varsta bunicilor care aveau o mare responsabilitate fata de nepotii lor.
Ma enerva pustimea plangacioasa si m-am desprins de ei cu atitudinea unui adult, preocupat de lucruri mai serioase. Mi-am cumparat cateva acadele din banii bunicii dar aveam si rezerva primita de la bunicul. Intotdeauna primeam un fond secret de care stiam numai noi doi. Independenta finaciara ma ridica deasupra conditiei de copil mic. Puteam decide singura cand si ce anume voi face cu banii.

Lumea astepta inceperea slujbei. Erau citeva mii de persoane venite din toate zonele si satele invecinate. Totul se petrecea afara, pe dealul din fata manastirii. Un grup de preoti imbracati in odajdii stralucitoare oficiau slujba binefacatoare. Credinciosii stateau adunati imprejurul preotilor cat mai aproape cu putinta. Era stiut ca locul sfant putea face vindecari miraculoase si multi  asteptau un semn. Icoanele au ramas in biserica manastirii. Cantecele corului rasunau intre dealurile dimprejur. Credinciosii savurau fiecare gest si traiau bucuria unui spectacol sfant in aer liber.

Cerul era senin si foarte albastru. Asa, Dumnezeu  putea vedea mai bine.

In invalmaseala, m-am ratacit de bunica si am ramas sa cercetez locurile din imprejurul manastirii. Libertatea imi dadea un soi de exaltare.
Bunica savurase fiecare cuvant si sunet si se rugase fierbinte pentru noi toti iar la sfirsit s-a impartasit. Nu-si dorea nimic in plus. Era fericita si impacata. Aveam emotii pentru reprosurile ei, dar nu observase absenta mea de cateva ore. Bunica asigurase legatura cu Dumnezeu, dupa amiaza era frumoasa si platoul s-a transformat in loc de picnic, vesel si galagios. Lumea savura mancarurile si discuta relaxata despre lucrurile frumoase din viata lor.

Cosurile noastre s-au golit, copiii erau indemnati sa manance bine, pe saturate,  unora li s-au schimbat hainele foarte murdare, ca sa fie curati pe tren. Mai aveam cateva ore bune de plimbari pana la plecarea trenului. Insesizabil, multimea de oameni se rarea, soarele lasa umbre prelungite de brazi peste campia verde din fata bisericii, linistea s-a asternut peste grupurile ramase, ici si colo chiote vesele de copii atrageau scurte priviri. Deh, copiii! Cu ingaduinta si gesturi calme, bunicile adunau copii si reintregeau grupurile de intoarcere.
In tren, leganati de balansul rotilor, am adormit in bratele bunicilor noastre.

Ca sa dormim bine, bunicile vorbeau in soapta despre bucuriile zilei, repetau gesturile facute in timpul ceremoniei religioase si oftau dand incet din cap, oooh, ce bine a fost, iti multumim Doamne!
Nu-mi amintesc cand am ajuns acasa si nici daca peleinajul a facut schimbari in relatia mea cu Dumnezeu. A ramas nedeslusita pentru multi ani de atunci in colo. N-a fost un clic de atentionare, a fost mai degraba o  apropiere in spatiul de siguranta.

Text si fotografii: Jeni Mateescu (Costea)

Fotografiile au fost expuse pe simezele expozitiei ”Mosques & Churches” Goethe Institut Cairo, 1999

Buna vestire, fresca „copta” din secolul al IX lea, descoperita in anii 90 sub alte straturi de zugraveli si picturi ulterioare. Fecioara Maria este inconjurata de profetii Moise, Esaiah, Ezechiel si Daniel.