Ianuarie 2000
La Templul Hathsepshut turistii grabiti strica preturile , ignora regula de aur a a comertului liber, negocierea, si induc parerea ca sunt niste fraieri cu bani. Vinzatorii incepatori devin obraznici si isi pierd respectul pentru meserie cistigind repede si usor un surplus de 5-8 ori mai mare decit merita.
Ashraf, cioplitor in alabastru, Valea Regilor
Pentru cumparaturile mele am ales unul din magazinele asezate de-a lungul soselei de intoarcere din Valea Regilor pentru placerea de a alege obiectele si a negocia in liniste. Fusesem aici in urma cu doi ani.
In dreapta intrarii, sub o prelata prafuita trei barbati sfredeleau pietre de alabastru. Fatada cladirii este pictata cu scene imitind desenele din mormitele faraonilor.
Este semiintuneric si frig, inauntru.
Insirate ordonat pe rafturi,toate obiectele par acelasi de acum doi ani.
Doar pisicile albe si-au pierdut din gratie. Poate si scarabeii negri din granit au crescut fara masura iar vazele si-au pierdut din transparenta. Ma astept sa intilnesc acelasi vinzator si ma necajeste ca nu recunosc pe nimeni din cele 3 persoane sosite in graba sa aprinda luminile si sa-mi ghideze optiunile.
Am venit special aici si din dorinta de reconstituire a unei prietenii spontane legate cu batrinul proprietar in timpul primei vizite. Nu recunosc pe nimeni si nu sint recunoscuta. Dorinta de cumparaturi de alabastru dispare brusc. Ma invirtesc nehotarita si unul din barbati descopera lipsa mea de interes si se decide sa ma forteze sa cumpar. Detectorul lor de clienti nehotariti functioneaza perfect iar eu nu ma straduiesc prea tare sa-mi ascund dezamagirea.
Imi propune citeva din obiectele nevandabile sau poate din cele care-i plac lui sau pur si simplu la intimplare. Toate trebuie sa aiba cumparatori. Pipai una din pisici si o aleg pe cea mai supla. O pun im mina vinzatorului care prinde curaj si isi prezinta volubil oferta. La sfirsit facem pretul si ma tocmesc indelung.
Pretul cerut este triplu si obiectele odata impachetate ma astepata sa le platesc. Stiu politica lor de preturi pentru straini si le spun asta.
-Bine, zice negociatorul, daca esti fericita cu pretul oferit de tine le vind dar sa stii ca sint in pierdere. O fac pentru tine ca
Jeni Costea
sa fiu sigur ca vei reveni. E cel mai bun pret din vale si cel mai de calitate alabastru.
-De ce credeti ca turistii straini sint milionarii?
Intrebarea se stracoara afara pe usa si nimeni nu raspunde.
Urmaresc reactia celorlati doi barbati care asista la negociere. Unul din ei, cel mai tinar, vorbeste engleza suficient ca sa-si exprime opiniile.
Inalt, robust, cu linii fetei ferme si frumoase ma convinge ca munca depusa la obiecte este departe de pretul meu si ca pina la urma am privilegiul primului cumparator din acea zi. Se decide sa-si ofere o mica aminare si-mi ofera un ceai. Ma cerceteaza curios si ma amuza curajul lui.
– De unde esti?
– Din Romania.
Pare sa fie multumit de raspuns.
– Stii, as vrea sa ma casatoresc. Mi-ar placea sa am o sotie ca tine. N-ai vrea sa te mariti cu mine?
Intrebarea lui intrece toate presupunerile despre abordarea masculina egipteana si mai ales despre obiceiurile stricte din Egiptul de Sus. Sint surprinsa si amuzata.
Rad, rad de-a binelea.
– S-au terminat fetele din zona asta de tara?
– Nu, nu s-au terminat dar nu ma vrea niciuna.
– De ce, esti tanar, cati ani ai?
– 28
– Esti frumos, bine facut. Ce cusur ai?
– Sunt sarac.
– Esti sarac? Ce inseamna asta? Ca aici nu sint fete la fel de frumoase ca tine si la fel de modeste? Cat castigi?
– 300 le pe luna. Sunt cioplitor in alabastru.
– Credeam ca esti baiatul proprietarului.
– Atunci as fi fost deja insurat.
– Eu sint casatorita, nu ma pot marita cu tine. Imi pare rau ca nu gasesti o fata de aici pentru tine. Pe urma, nici nu poti cere in casatorie pe cineva dupa cinci minute de la intilnire.
– Dupa jumatate de ora, ma corecteaza amuzat.
– Cum te cheama? Vezi, nici nu ne stim numele.
– Ashraf. Sau Ahmed. Ce importanta are cum ma cheama? Pe tine cum te cheama?
– Jeni sau Maria.
– Voi europencele nu cereti imposibilul. Si casa si bijuterii si cadouri si nunta fastuoasa. Am 28 de ani si vreau sa aa sotia mea, copii mei, familia mea.
– De ce nu-ti cauti o sotie in alta parte, in alta zona. Egiptul e atit de mare.
– Peste tot sunt aceleasi reguli. Singura mea sansa este o turista.
– Ashraf, cred ca gresesti in presupunerile tale. Oamenii au nevoie de timp ca sa se cunoasca. Au nevoie de incredere si mai ales de dragoste. Nu poti gasi pe cineva care sa te accepte in timpul unor cumparaturi, fie ele de cea mai buna calitate.
Platesc pretul convenit si promit sa mai fac si altadata cumparaturi de la el.
In fata magazinului fac citeva fotografii. Ashraf este fericit sa-l fotografiez. I-am promis sa-i expun fotografia in expozitia mea viitoare.
M-am tinut de cuvint. Ulterior, la inchiderea expozitiei de la Alexandria, am daruit portretul lui Ashraf prietenului meu Mohana Abd El Rahman.
Decembrie 2000
Catalog
Am plecat spre Egiptul de sus pregatita pentru magazinul de alabastru din Valea Regilor: pliantul tiparit pentru expozitie, in care am inclus si fotografia lui Ashraf, afisul si citeva fotografii cu ceilalti muncitori.
Eram sigura de surpriza placuta pe care i-o faceam lui Ashraf.
Era la datorie. A aprins luminile special pentru noi si ne-a oferit cea mai buna marfa din zona. Nu parea sa ma recunoasca
– Ashraf, nu ma mai tii minte?
Ma priveste nedumerit, chiar intrigat de intrebarea mea fara noima.
– Nu stii cine sunt? Incerc sa fortez memoria barbatului ce ma ceruse de nevasta, amintindu-i de vizita mea din ianuarie.
– Nu.
– Ai vrut sa te insori cu mine, zic eu, cercetind fata mirata a lui Ashraf.
Lamurit, imi raspunde relaxat.
– Eu fac asta cu toate fetele care-mi plac. Nu mai tin minte. Imi pare rau.
– Sa nu-ti para. Nu-i nici o problema. Credeam ca ai intr-adevar o problema cu fetele de pe aici.
Ii arat fotografia si catalogul de prezentare de la expozitia “Lights and shadows, Upper Egypt”
Toata suflarea atelierului priveste neincrezatoare la bucata de hirtie colorata in care este si fotografia lui Ashraf. Comenteaza mult si-l inghiontesc pe fericitul din pliant.
Incurcat, Ashraf crede ca ceva nu este in regula si vrea sa-i explic inca o data de ce este fotografia lui acolo. Dumirit, se hotareste ca trebuie sa-mi dea numarul de telefon de la magazin. Doar asa, in caz ca as vrea sa mai vorbesc cu el. Accepta cu parere de rau ca trebuie sa plec inainte sa vina seful lui. Prezenta mea ar fi o garantie a respectului ca povestea este adevarata.
Poza lui au vazut-o, la Cairo si Alexandria, sute de oameni.
L-am lasat pe Ashraf fericit.
Poate mai este si s-a insurat cu una din fetele frumoase care fac cumparaturi facute de miinile lui.
Poate ca o fata frumoasa din zona s-a indragostit de el si planuiesc o nunta frumoasa la care sa ma invite.
In Egipt, nu m-a invitat nimeni, niciodata, la nunta desi este unul din cele mai importanate evenimente din viata acestui popor
