Absolvent al Facultatii de arhitectura din Bucuresti, Dan era cel mai tanar angajat al unei companii de proiectare din Kuwait. La doua luni de la absolvire, Dan a fost ales dintr-un grup numeros de aplicanti cu un palamares profesional impresionant. S-au mirat nemultumiti toti ceilalti, s-a mirat si el. Povestea intamplarea cu simplitate.
„Stiam ca cineva cauta arhitecti pentru Kuwait si mi-am depus, asa, intr-o doara, CV-ul. Peste foarte putin timp am fost anuntat ca m-au ales, chiar de persoana care a mijlocit trimiterea aplicatiilor si care era nemultumita de alegerea boss-ilor din Kuwait.” Nemultumitii nu stiau ca Dan e capabil de proiectare pe computer, actiune si termeni misteriosi pentru multa lume, nu numai pentru grupul de arhitecti cu experienta.
Eram in perioada pregatirilor pentru expozitie, sfarsit de aprilie, inceput de mai 1995, si n-aveam pe nimeni cu care sa impartasesc incertitudinile si temerile. Doru era prea entuziasmat de succesul personal ce-i revenea din deschiderea expozitiei mele, ce urma a fi dedicata prozonierilor de razboi, pe de o parte, iar pe cealalta parte, era prea subiectiv ca sa-mi fie de ajutor.
Din framantarile si incertitudinile mele se nastea un sentiment negativ, descurajant. Mai aveam o luna pana la vernisaj si intrasem intr-un blocaj din care nu mai puteam continua. Doru se agita si ma presa cu indemnuri formale, oricum fara efect. Era total nemultumit de ideea ca as putea sa renunt la expozitie.
Intr-una din acele zile, mi-am amintit de Dan, porumbelul salvator in a carui parere profesionala eram indreptatita sa cred si cu ajutorul lui sa iau o decizie corecta. Aveam doua alternative: un esec penibil sau o retragere demna.
I-am povestit despre indoieli, i-am aratat proiectul expozitiei iar Dan a fost total cucerit de fotografiile mele. A fost entuziasmat sa ma ajute si am lucrat zeci de ore pana la forma finala a expozitiei. N-am avut un loc special de lucru, am transformat, timp de o luna, sufrageria si bucataria in atelier.
Lucram impreuna cate doua ore in pauza lui de pranz si cateva ore seara.
Comentam intamplari din facultate, amanunte de proiectare, mici detalii din concursurile de arhitectura, despre obiceiurile din lumea araba in care traiam amandoi, despre filmele ce puteau fi inchiriate si despre carti.
Dan citea «Incidentul Isus» si era impresionat de carte si acaparat intrebari existentiale. Nu citesem cartea, deci nu puteam avea vreo parere. Mi-a imprumutat-o ca sa putem vorbi.
Nu stiu cate ore mi-au trebuit s-o citesc. Uitasem de fotogafii, de expozitie, de foame, de somn, uitasem de nelinisti, uitasem de tot si de toate.
La sfarsit, am incercat sa ma dezmeticesc si sa ies din vraja Pandorei. Cateva zile am plutit printre liane, nori si ingeri ciudati. Doru m-a scuturat spre binele vietii reale si am continuat lucrul.
In zilele de weekend, lucram toata ziua. Doru ne cumpara pizza cu cascaval si ardei, ne urmarea in timp ce infulecam printre cartoane, ne aducea sucuri reci de la frigider, voia sa faca parte din echipa de lucru, dar cele doua maini stangi din dotare il impiedicau sa ne fie de ajutor.
Pedant si atent, Dan migalea fiecare detaliu, masura de trei ori acolo unde eu voiam sa taiem de prima data.
Seara, inainte de orele unsprezece, Dan trebuia sa plece fiindca locuia la un hotel cu regim de camin pentru rezidentii straini, unde regimul de acces era strict controlat si unde ora limita de intrare in camin era unsprezece. Ca sa aiba permisiunea de intrare peste ora admisa, avea nevoie de o «adeverinta oficiala» prin care trebuia argumentata absenta sau intarzierea.
Sponsorul care obtinea vizele de rezident era obligat sa asigure cazarea si sa raspunda pentru orice abatere de la lege a rezidentilor sai. Nerespectarea regulilor ducea la expulzarea persoanei, indiferent de durata contractului de munca.
Dan ar fi putut sa-si inchiriere o locuinta fara restrictii, dar era econom si cumpatat in favoarea unui teren pentru casa ideala, visata de tanarul arhitect. Dupa concediul de asta-vara, aflase de la prietenii ramasi in Romania ca ofertele pentru tineri sunt putine, ca sansele de angajare pe un salariu bun sunt minime sau absente si ca trebuie sa se considere un norocos.
Asa ca, Dan era dispus sa accepte micile ingradiri de libertate cum era cea de limitare a accesul in cladirea in care locuia, fiindca economiile ii puteau oferi bucuria unei viitoare case !
Cheltuileile cu ramele pentru acuarele, pentru cartoane, cheltuielile pentru tiparirea fotografii depasisera limita suportabila a bugetului meu de austeritate si nu mai aveam bani de afise tiparite. Dan a gasit o solutie demna de un arhitect care avea un computer la indemana. Ce-i drept, era in dotarea patronului sau, dar acesta si-a dat acordul si dupa cateva incercari, am ales o varianta pe care apoi am multiplicat-o la un xerox.
Invitatiile au venit de la tipografie cu mare intarziere si am fost nevoiti sa scriem patru sute de invitatii intr-o singura seara, dar, niciodata, nu s-a plans ca ii cer prea mult.
Montarea expozitiei a durat doua zile si jumatate. A fost un exament de tenacitate si rabdare intr-o formula impusa de graba cu care ne doream o zi linistita inaintea deschiderii.
Agatat de scara, in timp se taia cu cuterul un adeziv pentru cartoane, Dan m-a intrebat : Cineva interesat de fotografie ar vrea sa vina la expozitie. Am putea veni impreuna ?
Intrebarea parea absurda. M-am uitat spre el, dar era preocupat cu lipitul pe panou si am ramas descumpanita. Nici o clipa nu m-am indoit de modestia si bunul sau simt, dar intrebarea mi s-a parut exagerata.
Dreptul lui de a veni la expozitie cu oricine ar fi dorit era deja castigat de o mie de ori.
II eram datoare cu faptul ca nu renunatasem si ca expozitia era asezata pe simeze.
Intrebarea lui m-a obligat sa-mi dau seama ca gresisem fata de el si ca nu-i oferisem cateva invitatii pentru prieteni sai. Nici nu-mi pusesem intrebarea daca si-ar dori ceva, ignorasem total persoana Dan Popovici.
Uneori, cand impartim atentie si onoruri, ii uitam chiar pe cei de langa noi.
Nu l-am mai intalnit din zilele expozitiei, dar sunt sigura ca destinul sau este in urcare pe scara succesului.
Iti multumesc, Dan Popovici.
Jeni Mateescu, 2013
