Pe scurt, cum am inceput sa fotografiez
Jeni Mateescu, Kuwait 1993
In 1993 am facut multe schimbari in viata mea.
Una din schimbari a fost casatoria cu Doru Costea, ambassador in Kuwait si stramutarea mea in tara din Golful Persic.
Inafara unei vieti sociale specifice ca sotie de ambasador, nu faceam nimic. Nu stiam sa nu fac nimic si am inceput sa ma plictisesc.
Va reamintesc detaliul ca internetul a aparut mai tarziu iar primul meu PC l-am primit abia in 1994. Am citit cele cateva carti aduse cu mine, tot ce era disponibil prin ambasada, am facut rebus, ma uitam la televizor la emisiunile locale, gateam pentru sot, bucataream fara mare entuziasm, spalam si calcam rufe si cam atat.
Acasa, aveam un program pe repede inainte. Munceam cam noua ore la serviciu, munceam acasa alte 6 ore la proiecte private, alergam cu copilul la scoala, la meditatii, facem si ceva treburi gospodaresti, in weekend ma intalneam cu prietenii la Clubul de jazz, uneori ieseam la un picnic, aveam ore la coafor, cosmetica si croitoreasa, la cumparaturi, cam ce face o femeie activa in Romania. Le facem cu folos, ma simteam bine in pielea mea. In plus, visam visuri de femeie cu ambitii. Visurile si toate celelalte intamplari din viata mea s-au interupt cand m-am maritat.
Kuwaitul este o tara musulmana, iar in 1993 era doar la trei ani distanta de razboiul cu Irakul. Nu intru in detalii despre ce a insemnat acest razboi, vreau doar sa va reamintesc despre catastrofa ecologica provocata de incendierea sondelor de petrol. Zeci de case pastrau urmele incendierilor si sute de familii aveau rani deschise pentru cei pierduti in razboi in imprejurari barbare.
Oricum, orasul nu avea o viata culturala, iar cea existenta avea pentru mine o bariera de limba.
Ma plictiseam ingrozitor si eram nefericita. Nefericirea lasa urme vizibile pe expresia fetei si urateste. Sentimentul meu estetic, speriat de ce vedea in oglinda, a trezit sentimental de conservare care mi-a dictat imperativ “salvare urgenta”.
Intr-o zi am luat o decizie care avea sa-mi schimbe viata plictisitoare intr-una extrem de interesanta. Mi-am cumparat un aparat de fotografiat Minolta si am inceput sa fotografiez moscheile din oras. Nu eram familiarizata cu arhitectura de cult islamic, dar aveam de gand sa le inventariez dupa un criterii mai simple cum ar fi marimea, numarul de minarete, frumusetea proportiilor si sa le inventariez chiar pe cartiere si strazi. Imi facusem un plan cu moscheile kuwaitului si, ulterior, ele cu mine.
Am obtinut o masina, o Toyota alba, automata si am inceput sa colind orasul.
Timp de un an de zile m-am invartit in jurul moscheilor ca sa gasesc locuri favorabile din care sa nu pot fi alungata de paznicii vigilenti. Despre unghiuri profitabile, contraste de lumina si alte dichisuri tehnice nu putea fi vorba. Intr-un din zile am fost la un pas sa ma aresteze politia. V-am spus ca era dupa razboi si teama de spioni irakieni era teribila. Orice post de politie era obiectiv militar si gestul meu de a face o fotografie din parcarea politiei a fost scuzabil numai prin ignoranta de a nu fi putut citi avertismentul scris in araba si a faptului ca aveam o legitimatie de membru al unei ambasade prietene. Mai tineti minte ca i-am ajutat la stingerea incendiilor?
Singura moschee vizitabila in scop turistic, si deci accesibila si femeilor, era Marea Moschee, desigur cu imbracaminte adecvata.
Celelalte moschei sunt inacesibile femeilor. Uneori, sotul meu, un ambassador foarte ocupat si implicat in diplomatia dezvoltata in micul stat petrolier, ma insotea in circuitul din jurul moscheilor si-l folosem ca “mana de lucru” pentru cate o fotografie din curtea sau interiorul vreunei moschei cu portile deschise.
Orasul nu era foarte ofertant, trebuia sa cauti, sa iscodesti si sa te multumesti cu moscheile si cu o cornisa lunga de vreo 6-7 kilometri care oferea cateva subiecte fotografice interesante.
Ma opream in port, in piata de peste, intr-o marina de yachuri si barci, la turnurile de apa si pe plaja unde poposeau grupuri ciudate formate din sot si trei sotii camuflate total in haine lungi negre.
Nu aveam nici o notiune despre tehnica fotografica sau, macar, o experienta indelungata de fotografiere, m-a folosit numai de instructiunile din cartea tehnica a aparatului si de imaginatie. Pentru incadrarea si detaliile de compozitie m-am folosit de ce invatasem in facultate cat si de simtul meu artistic destul de bine dezvoltat.
In jurul meu nu exista nici un posibil consilier, m-am ghidat numai dupa propriile pareri si exigente. Aveam in grupul de sotii de ambassador o fotografa cu experienta care m-a descurajat rautacios si mi-a sadit un sentiment insidios de neicredere. Nu am renuntat si bine am facut, pentru ca devenisem foarte pasionata si cu fiecare zi imi inbunatateam stilul. Pana la urma, persevrenta mi-a fost rasplatita si fotografiile mele au avut o amprenta personala.
Nu-mi amintesc momentul in care m-am decis sa-mi expun fotografiile, dar el a venit ca o evidenta. Tema era locala si felul in care am vazut eu moscheile putea fi un subiect interesant de expozitie. La vremea aceea, nu exista un album de fotografii cu moschei.
Deci, m-am concentrat intens pe ideea unei expozitii si, asa cum se spune, tot universal s-a mobilizat sa ma sustina.
Cu putin timp inainte de deschidere am avut indoilei, am vrut sa renunt, m-am temut de un esec, dar, ce bine ca lucrurile odata pornite nu mai puteau fi oprite decat printr-un dezastru.
Toata munca de pregatire a cartoanelor pentru expunere am facut-o impreuna cu Dan Popovici, un architect roman, angajat la o firma locala. Zeci de ore de pregatire pentru 70 de fotografii.
Expozitia a surprins pe toata lumea si a avut un mare success. Am avut o tentativa serioasa sa tiparesc un album, am pregatit macheta, am predat-o unui patron de tipografie care nu si-a respectat promisiunea si acum…pur si simplu nu stiu ce s-a intamplat si unde s-a pierdut macheta. Majoritatea fotografiilor expuse in Kuwait, acum 18 ani, sunt depozitate intr-o cutie si asteapta o simeza.
Cred ca este singura colectie de moschei kuwaitiene existenta.
Fotografiile au fost insotite de o serie de acuarele. Nu fac vorbire despre ele fiindca majoritatea le-am vandut iar pe unele le-am facut cadou prietenilor si ambasadorilor din grupul de apropiati.
Toate fotografiile din expozitia virtuala “Kuwaiti Mosques” sunt scanate.
Expozitia initiala “Kuwaiti Mosques” a avut loc intre 10-30 iunie 1995 la sediul M&POWs (Missing Persons and Prisoners of War’s Affairs)
Personalitatea care a patronat deschirea expozitiei a fost Sheikh Salem Al-Sabah, un intelectual kuwaitian cu studii in Marea Britanie, foarte bogat dar si generos cu artele.
