Plecarea spre Kuwait
Era noiembrie. Iarna a venit mult prea devreme si ne-a inzapezit neputinciosi. Ne-am obisnuit sa fim surprinsi de propriile anotimpuri, dar asta nu ne impiedica sa fim suparati pe fiecare iarna cu zapezi troienite pe strazi si trotuare.
Zilele dinaintea plecarii se petreceau repede iar graba lor imi accentua un sentiment de dependenta de toate ce se numeau “acasa”. Eram amarata de nesiguranta ce-si facea loc in viata mea, nesiguranta ce nu o puteam controla sau opri. Eram ingrijorata pentru absenta dintre oamenii si lucruruile cu care duceam o viata interdependenta? Mi-era teama de imprevizibil? Eram incapabila sa-mi asum locul ales de destin, desi il acceptasem?
Acaparata de imperiul necesitatii imediate al pregatirilor de plecare, mi-am consumat energia si nelinistile in epuizari fizice. Am epuizat rezervele de “marci” pe cumparaturi pentru o garderoba pretentioasa dar necesara unei sotii de ambasador, am alergat la croitoreasa, prin magazine, am facut si desfacut bagaje ca sa ramana in limita celor acceptate de avion, am verificat amanuntele treburilor ramase pe lista casei, m-am luptat cu indaratnicia Mirunei, am finalizat lucrarile la serviciu si am vorbit ore in sir la telefon cu toata lumea de care ma desparteam.
Obisnuita sa raspund nevoilor celorlalti, eram acum in situatia sa ma ocup numai de mine. Mi se parea ciudat si chiar mai greu decat am presupus.
Am plecat spre Bucuresti cu un tren de noapte.
Pana la gara, a trebuit sa-l luam si pe Pongo, dalmatianul nostru de care ne desparteam cu jale si mare tristete. El se tanguia jalnic, noi plangeam impreuna cu el si stateam imbratisati toti trei pe peronul rece al Garii de Nord. Despartirea a fost trista, ingrozitor de trista.
In tren, multa vreme, am vorbit despre Pongo, despre atasamentul lui neconditionat si despre neputinta lui de a decide intr-o despartire pe care nu si-o dorea.
Ne-am culcat fara sa dormim si fiecare si-a macinat in tacere propriile ganduri.
In gandurile mele a intrat profesorul de limba latina, Danila Simion, cel care, intr-un fel oarecare, a scris o poveste despre castele culturale magice in care eram unul din personaje.
Simion, un adevarat magician al mintilor noastre tinere, s-a straduit cu mintea si sufletul, animat de o minunata dorinta, sa ne apropie de cultura, invatandu-ne cum si ce sa cititm invatandu-ne cat de important este sa-ti intocmesti o biblioteca si, mai ales, ajutandu-ne sa ne cumparam carti. A infiintat un club literar si o revista in care, unii dintre noi, sa ne publicam stradaniile in ale scrisului. Scriam cu entuziasm, fiecare cu talentul lui, eram foarte mandri de munca noastra, desi nimeni dintre noi nu a reusit sa-si egaleze dascalul.
Eu scriam povestiri despre tot felul de lucruri si intamplari, desenam in foile revistei si visam sa fiu cineva, pentru ca , nu-i asa?, la 17 ani orice vis este posibil. Visului meu i-au crescut aripi cand am castigat un premiu la un concurs de “tinere talente” si drept recompensa am primit un bilet de vacanta gratuita intr-o tabara la Zizin. Ana Blandiana si Mihai Tunaru au fost dascalii nostri in vacanta. Toate intamplarile din vara petrecuta la Zizin au fost minunate: cantam, dansam, ne jucam, ne plimbam prin padure, ne indragosteam, eram veseli si fericiti. La focul de tabara din ultima seara au curs lacrimi de despartire, s-au schimbat adrese, s-au smuls promisiuni de prietenie vesnica si, mai ales, s-a dansat. Nu-mi amintesc detalii despre sarutul cu Doru, dar el sustine ca era indragostit pana peste urechi si ca a dansat cu mine ametit de sentimentele puternice si de flacarile rugului din centrul ringului de dans.
Ne-am scris scrisori romantice vreo trei ani. Amintirile despre sentimentele mele fata de el sunt confuze. Am pastrat toate scrisorile trimise de Doru, scrisori inundate de poezie si speranta, pe care le-am recitit asta vara. Doru, un visator invaluit in padurile Zizinului, a studiat limba araba, s-a casatorit, a facut schimbari profitabile vorbind araba, l-a impresionat pe ministrul Adrian Nastase intr-o calatorie in tarile Golfului si a fost numit ambassador in Kuwait.
La Bucuresti, am avut doua zile la fel de agitate si de obositoare ca cele de acasa. A fost un maraton infernal.
In avionul ce zbura spre necunoscut, am inchis ochii dorind sa conturez un gand, dar eram atat de obosita incat am adormit imediat.
Imi amintesc cateva franturi neclare de vis din somnul spre spre o secventa noua de viata. Atunci, nu era important ce simteam eu, era important ce simtea copilul din dreapta mea. Zborul spre Kuwait il faceam impotriva vointei ei desi, pana atunci, orice demers al vietii noastre a fost in armonie si cu dorintele ei.
In noaptea de decembrie, deasupra Pamantului, nu aveam raspunsuri, nu aveam planuri, nu puteam sa citesc, n-aveam emotii, nu puteam controla nimic din acest galop ale carui fraie nu le aveam. Eram suspendata la propriu si la figurat peste lume.
Cand am ajuns deasupra orasului, toti pasagerii s-au inghesuit spre ferestre, unii exteriorizandu-si uimirea, animand atmosfera de somnolenta generala. Era acolo jos, in marea de intuneric, o insula de lumini ca un urias pom de Craciun.
Doru ne-a asteptat la usa avionului, profitand de unul din privilegiile diplomatilor. Invaluita de emotiile lui, oboseala si teama s-au mutat intr-un plan de rezerva. La capatul drumului prin burduful de legatura , imaginatia s-a lasat surprinsa de realitate. Interioarele aeroportului erau superbe prin proportie, prin rafinamentul finisajelor, prin armonia culorilor si a luminii. Geniul japonez al arhitectului a desenat cea mai frumoasa poarta de intrare, din cele vazute de mine.
La orele cinci ale dimineatii, eram singurii pasageri pe acel culoar. Drumul spre sala de asteptare a oficialitatilor a fost mai scurt decat as fi vrut eu sa fie. Mi-ar fi placut sa ma opresc, sa ma uit de jur imprejur, sa ma satur privind, dar micul nostru grup mergea mult prea grabit ca sa observe intentiile mele.
Aveam in brate un buchet urias de flori, adus cu emotie nedisimulata de Doru, Miruna avea unul la fel, mergem tinand-o strans de mana fara sa vorbim. In urma noastra, venea cineva cu caruciorul de bagaje in care impachetasem o garderoba nou nouta, cadouri pentru doamnele din ambasada, proviziile cerute de Doru pentru masa de Craciun si Anul Nou, kilograme de carne de porc, mezeluri, 10 sticle de vin si sampanie, 10 sticle de whisky si cadouri pentru noi.
